Plecand...mori cate putin!

Cate persoane si de cate ori si-au pus semne de intrebare cand au citit aceasta fraza ?Cati nu s-au gandit la ceea ce au lasat in urma lor atunci cand au hotarat sa se rupa de un loc,de o persoana ,de trecutul lor sau de orice altceva?
Atunci cand hotaram ,de cele mai multe ori cu durere in suflet,sa plecam sau sa renuntam la ceva,simtitm ca noi avem dreptate,ca motivele noaste sunt intemeiate si ca nimic nu ne poate imblanzi sau ne poate face sa ne razgandim…
Dar tot acest amestec de sentimente vine din afara noastra…sunt oarecum provocate de cei din jurul nostru,de persoane pe care am crezut ca le cunoastem si ca le iubim,dar care ne-au ranit .
Cand plecam nu realizam ce va urma.in noi clocoteste o furie care vrea sa se reverse.Plecam cu gandul sa ne razbunam,sa simta si altul cum este aceasta durere….
Insa timpul trece si avem impresia ca vindeca ….Si pe masura ce inaintam,si credem ca totul este in regula,incepem sa ne dam seama ca ceva nu mai e la locul lui ….Ca ceva din noi lipseste.Nu stim ce anume ,sau ne prefacem ca nu stim.
Nu vrem sa acceptam ca o parte din noi a ramas acolo…este o bucatica in lipsa careia nu poate fi alcatuit intregul.Intregul fiecarui om,sufletul si mintea sa.
Atunci cand am plecat sau am renuntat,nu am mai privit in urma….
Acolo a ramas pentru totdeauna aceea parte din noi,locul sau persoanele au fost imprimate cu imaginea noastra,cu amintirea noastra….
Insa reusim sa trecem si peste aceste experiente.Ramane totul in trecut .Si astfel,incet,incet ,ajungem la un anumit punct in viata in care sufletul ne este impartit in toate locurile de unde am plecat.
Dar cum nimic nu este intamplator ,viata ne pregateste prin aceste mici plecari pentru plecarea definitive,cand nu vom mai muri doar putin.
Si toate aceste lucruri doar pentru ca omul nu poate ramane in amintirea celorlalti decat prin ceea ce lasa in urma.

De ce?....autor necunoscut

De ce asculti tacerea cand in jurul tau geme intregul univers?
De ce adormi doar atunci cand zorii se trezesc din amorteala?
De ce crezi in eternitate cand imprejurimea te sufoca-n efemer?
De ce aduci elogiu cerului cand tu imparti totul cu pamantul?
De ce te hranesti cu radiosul curcubeu cand stii ca tu esti copilul non-culorilor?
De ce se sparg de neimplinire visele tale cand in castelul sperantelor tale totu-I incasabil?
De ce ai gene salbatice cand ochii-ti sunt atat de blanzi?
De ce nu stii unde se duce drumul tau cand tu ai colindat toate cararile vietii?
De ce aduci atata lumina desi destinul iti este atat de intunecat?
De ce numeri stelele cand stii ca universu-I infinit?
De ce nu ma saruti atunci cand zambetul mi se impleteste cu lacrima?
De ce nu ma atingi atunci cand fiori nevazuti erup din pori?
De ce rostesti versuri sublime cand vocea sufletului iti e ragusita?
De ce te gasesc doare atunci cand renunt sa te caut?
Si de ce cand te caut nu ma regasesc in nimeni si nimic?